Cartea Si Dumnezeu poarta negru uneori - Incursiuni in partea ascunsa din noi" de Cristiana Alex

Cartea Si Dumnezeu poarta negru uneori - Incursiuni in partea ascunsa din noi" de Cristiana Alexandra Levitchi, psiholog clinician si psihoterapeut, este aparuta la editura Ascendent, 2006. Cartea infatiseaza intr-un stil profesionist si artistic totodata cazuri de psihoterapie. SITE-URI: *****, *****
  Fragmente din carte:
  
  Psihoterapia, consilierea psihologică, chiar dezvoltarea personală se adresează tuturor persoanelor care doresc să se dezvolte din punct de vedere psihologic, persoanelor care trec prin situaţii de viaţă cărora nu le mai fac faţă la un moment dat. Psihoterapia face parte din terapiile alternative, care duce la o mai bună integrare de Sine şi în societate, la echilibrare personală. Aproape orice persoană a trecut prin viaţă prin momente dificile, sau la un moment dat a simţit că stilul personal de a fi în lume n-o mai ajută într-o situaţie dată.
  
  Psihoterapiile umaniste (gestaltterapia, artterapia, terapia experienţială, terapia centrată pe client – sau terapia rogersiană, terapia adleriană, analiză tranzacţională şi multe altele) privesc persoana într-un mod autentic, natural, denumind-o „client” în loc de tradiţionalul – „pacient”. Astfel persoana este privită ca un egal de dialog, nu ca o fiinţă bolnavă şi neajutorată care vine la terapeut s-o vindece şi să-i rezolve problemele.
  
  În şedinţele de psihoterapie persoana este ajutată să se dezvolte personal, să-şi găsească soluţii mult mai bune de viaţă, în general, să-şi restructureze şi să-şi optimizeze propria configuraţie a personalităţii astfel încât să-şi poată rezolva problemele într-un mod matur, realist. Există însă multe expectaţii irealiste cum că un psihoterapeut ar da sfaturi sau soluţii la problema persoanei. Nu, psihoterapeutul nu dă sfaturi şi nu rezolvă problemele clientului. Folosesc cuvântul client şi nu pacient, deoarece psihoterapiile umaniste nu tratează persoana ca având o boală, ci ca trecând printr-un impas existenţial. Psihoterapeutul pune întrebări astfel încât persoana în cauză să-şi ofere răspunsurile şi soluţiile necesare. Nimeni în afară de persoana în cauză nu ştie mai bine ce este mai de dorit pentru ea. Psihoterapeutul stimulează persoana în aşa fel încât ea să îşi găsească resursele interne. Răspunsurile nu sunt la mine ca psihoterapeut, ci la client. Dacă eu ştiu să pun întrebările potrivite, clientul învaţă şi el să îşi repete întrebările, să îşi ofere răspunsurile, să se cunoască, să conştientizeze de ce face anumite lucruri şi din ce cauză nu le face pe altele.
  
  Clientul învăţă să se accepte aşa cum este, să se înţeleagă la nivel mental, afectiv. Învaţă să-şi recunoască sentimentele şi trăirile din prezent, învaţă să descopere legătura trăirilor din prezent cu trăirile din trecut, cu problemele nerezolvate din trecut. Învaţă să restructureze trecutul, să accepte trecutul, să trăiască în prezent şi să reconsidere viitorul. Învaţă că simptomul lui exprimă ceva, că este important în existenţa sa. Simptomul clientului este cel care îl aduce la psihoterapie, care-l atenţionează şi îl trezeşte pe client. Simptomul îl face să conştientizeze segmentele de viaţă unde nu este pe deplin satisfăcut. Clientul este astfel responsabilizat pentru psihoterapie, prin propriul simptom. Învaţă să se observe, să se autoanalizeze, să fie răbdător şi perseverent cu Sine.
  
  A ne cunoaşte pe noi înşine - posibil să pară greu dar merită efortul... A ne gândi de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă în viaţă şi unde am greşit, unde putem schimba - ceva la noi - pe termen lung ne ajută, chiar dacă nu ne putem schimba într-o săptămână. Pentru a ne schimba pe noi înşine - e necesar în primul rând să conştientizăm că e necesar să schimbăm ceva, apoi să ne gândim ce dorim să schimbăm apoi să începem să învăţăm să ne schimbăm.
  
  În drumul meu ca terapeut am întâlnit destule cazuri a căror istorie de viaţă se asemăna cu a mea. Am învăţat că nu ajută la nimic să vrei să se însănătoşească un om, dacă el nu are nici un interes să o facă.
  
  Uneori mă surprindeam gândind că merge prea greu terapia sau îl consideram prea încet pe clientul meu. De fapt eu eram cea care mă grăbeam. Am învăţat să am răbdare cu mine şi mai apoi cu alţii.
  
  Ne place să credem că suntem fiinţe raţionale, dar nu realizam un adevăr foarte profund: că afectele ne guvernează multe din decizii. Faptul că uneori ne împotmolim în viaţă nu ţine de faptul că nu am fi maturi intelectual, sau destul de culţi, ci că suntem destul de infantili la nivelul afectiv. Omenirea mai are de învăţat şi de lucrat pe acest plan.
  
  Clienţii prezentaţi au fost denumiţi cu atribut semnificativ care exprimă caracteristica fiecăruia cea mai de preţ, din punctul meu de vedere. Fiecare are ceva unic. Nici un client n-a fost întâmplător deoarece mi-a revelat şi părţi din mine ascunse, unele istorii de viaţă pe care dacă nu le trăiam nu puteam să le înţeleg cum le-am înţeles pe parcursul terapiei. Nu întâmplător am "primit” clienţii pe care i-am avut. Nu ne este dat să întâlnim decât persoane de la care să învăţam, chiar şi dacă ne supără prima oara când ne întâlnim.
  
  În cazurile pe care le-am avut, multe sunt situaţiile în care paternuri de comportament treceau de la o generaţie la alta, protagoniştii care interpretau paternul ereditar, nefiind de cele mai multe ori conştienţi de scenariu interpretat. Se transmit de obicei stări afective, moduri de exprimare, comportamente, moduri de reacţie, concepţii despre lume, despre viaţă şi moarte, mentalităţi, credinţe mai mult sau mai puţin realiste.
  
  Şi cum viaţă nu există fără moarte, nici Divinul nu poate exista fără Partea lui de Umbră. Aşa cum nici noi nu putem funcţiona eficient şi integrat fără părţile pe care nu le acceptăm.